Într-o societate în care toţi ne punem întrebări despre cum va arăta viitorul literaturii româneşti şi despre ce se va alege de tânăra generaţie, uităm să apreciem tinerii excepţionali care au ceva de spus, fie prin talentul lor în artă, proză, poezie sau orice alt domeniu.

Maria-Alexandra este una dintre tinerele de excepţie care îşi pune sufletul pe hârtie prin poezie şi iubeşte arta. Studiază la Facultatea de Litere, este în anul III iar dragostea pentru poezie este împărtăşită încă din liceu.

“Scriu poezie din liceu…de cînd m-am îndrăgostit prima dată.”

Probabil, cu toţii ştim ce se spune despre poeţi: că mereu transmit ceea ce trăiesc prin scrierile lor. Acest fapt este confirmat şi de tânăra noastră.

Eu nu pot scrie decît atunci cînd simt. Nu pot exprima ceva ce nu trăiesc. În general nu bucuriile mă inspiră, ci supărările şi stările de melancolie. Cînd mi-e zbuciumat sufletul, creează, dînd naştere unui nou eu. Aceeaşi, dar într-un mod aparte.”

Planurile de viitor ale Mariei sunt foarte simple: doreşte să-şi termine facultatea cu rezultate foarte bune, după care să urmeze un master în afara ţării. Pasiunea pentru scris bineînţeles că nu va fi neglijată, ci valorificată la un anumit moment.

“Acum scriu pentru sufletul meu, poate cîndva voi publica, cînd voi simţi că ceea ce scriu e demn de a fi împărtăşit, că poate să intereseze… Am multe poezii, voi selecta din ele şi voi încerca să leg o cărticică la momentul potrivit.”

Ce credeţi ca semnifică poezia în societatea contemporană?

Suntem curioşi să aflăm un răspuns chiar de la tânăra noastră.

“Poezia azi, nu interesează atît de mult, pe cît de multe poate ea să transmită. Iar cei ce scriu, poeţii moderni, nu valorifică vechile structuri, ci încearcă să facă poezie din proză, banal, nimic…”

Maria-Alexandra preferă să rămână la stilul scriitorilor clasici, care îi inspiră poeziile, îl iubeşte pe Eminescu şi poezia romantică, de dragoste.

14079688_942529669191335_2328783089206513131_n

 

 

UN GUST AMAR…

 

“Iubirea începu să-și piardă din culori

Născute din nimicuri de vorbe lungi, deșarte

Păstrate-odat’,  cu prea mult dor ascunse

Pe piedestaluri dintr-o dată sparte.

 

Pînă și sensul se pierdu în întuneric,

Nu mai găsi un drum lucid în cale

Visul naiv, refugiat ca-ntr-un pustiu de cleric

Se trase-n agonie-n fund de mare.

 

Ce știi tu chip de lut și inimă de piatră

Că și pustiul smulge greu din suflet?

Cu ce chip sufletul singurătatea-și poartă,

C-aduce mai mereu cu-al haitei urlet?

 

Cenușa-n pulberi de-amintiri și-așterne pînza,

Acoperind pastelul zilelor de vară,

Păianjenul ce țese își abandonează muza

Tîrziu. Decorul se topește-n lumînări de ceară…”

 

Poezie: Maria-Alexandra Fercal

Publicat de Adina Pentiuc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *