anamaria-maxim-2        Mă gândeam azi, după ce am răsfoit şi ultima pagină a autobiografiei lui Al Pacino, cât de mult ne poate influenţa gândurile, rândurile despre viaţa cuiva, a unui om pe care, dacă l-am fi întâlnit în tinereţea lui, pe vremea când era transportator de mobilier sau pe când era vânzător ambulant de ziare pe  stradă, probabil l-am fi plasat in „categoria nesimnificativilor”, ca fiinţă, însă dacă l-am fi văzut pe un banner mare, atârnat pe faţada unui bloc, cu siguranţă că l-am fi remarcat şi l-am fi plasat în „categoria respectabililor”, am fi văzut o personalitate remarcabilă, care ar stârni interesul oricărei persoane pasionate sau nu de cinema.
Aşa ajung adesea la concluzia faptului cât de important este să respectăm oamenii, aşa cum sunt ei, aşa cum ne-ar îndruma John Rawls, la fel ca şi în cazul dreptăţii, să negociem şi respectul “fără diferenţieri sociale”.

                  De-a lungul timpului am văzut filmele în care joacă Pacino. De fiecare dată descoperi un om inteligent, care îşi alege cu atenţie desăvârşită fiecare rol, descoperi că este îndrăgostit de Shakespeare şi, mai ales, descoperi că se consideră în primul rând un actor de teatru şi abia apoi un actor de film:

„A refuzat să se considere exclusiv actor de film. Pacino simte că îşi trage rădăcinile din teatru, la care revine de fiecare dată când presiunea de a fi o «stea» de cinema devine prea mare.

                    Până la vârsta de 39 de ani, Al Pacino, nu a dorit să aibă niciun contact cu presa, şi asta nu se datorează unui caracter specific arogant sau îngâmfat, ci, datorită unui gând care îl speria, gândul că orice confesiune duce la confundarea omului cu actorul, de altfel, considerând că ceea ce se întâmplă dincolo de cortină, de camerele de filmat, sunt momente din viaţă sa personală, care nu trebuie să fie cunoscute de public, că orice măsură a talentului său este dată de scenele ajunse pe scenele de teatru sau pe marele ecran.

                    În cele din urmă, Al Pacino s-a hotărât să vorbească, în interviul pe care i l-a luat Lawrence Grobel -cel care urma a-i deveni şi prieten apropiat-, interviu care s-a întins pe o durata de 25 de ani şi care este cuprins în 300 de pagini ale cărţii despre care tocmai vă vorbesc.

                    Cartea nu este construită pe calapodul normal al unei autobiografii, ci acesta constă într-o serie lungă de interviuri, care la început sunt strict structurate pe problemele profesionale, devenind în timp personale, pline de referinţe despre filmele alese a fi jucate, despre impresiile lui Pacino asupra lumii înconjurătoare, cărţile citite, familia sa sau ceremonia Oscarurilor.

                    La început, Pacino credea că nu prea avea răspunsuri, aşa că autorul biografiei a învăţat să caute răspunsuri pentru întrebări pe care nu avea curajul să le pună singur. Pe măsură ce citeşti cartea simţi cum Al Pacino se destăinuie pe sine unui prieten, cu multele sale calităţi, cu cele câteva defecte, cu dorinţa sa de a sta departe de interviuri şi de presă, şi cu o iubire neasemuită pentru teatru.  În carte, ne esteanamaria-maxim-1 ilustrată că principală calitate a vorbelor lui Al Pacino, spontaneitatea acestora, aparenţa de normalitate şi de simplitate a actorului.

                    Autorul biografiei ne duce într-o zonă a imaginii unui actor şi om complet, care a realizat că trebuie să evolueze cu fiecare rol, cu fiecare moment al vieţii, care şi-a descoperit o pasiune în citit, de la Balzac la Shakespeare, o pasiune pentru teatru şi o îndepărtare „ciudată”  de problema banilor. Nu face nimic doar pentru bani, ci acceptă doar roluri care îi aţâţă imaginaţia, care-l inspiră şi care, în definitiv, îi plac cu adevărat.

                  Autobiografia lui Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel, este o carte care îţi oferă perspectiva de dincolo de cortină, o perspectivă care nu poate fi proiectată în imaginaţia noastră doar din aparenţele scenice şi vizuale în care îl regăsim pe Al Pacino, actorul. Această carte ne crează o imagine a însemnătății actorului şi a sensurilor acestuia, însă ne ilustrează şi cât de diferit este “actorul” de “omul”. Totodată, regăsim varianta unică a unei viziuni proprii asupra înţelesurilor diferite pe care le poate dobândi actorul, înţelesuri care nu au nimic de a face cu viaţa lui de zi cu zi sau cu caracterul psihologic format al unui om.

Recenzie: Anamaria Maxim
Foto: Victor Petric

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *